Prof. Sebastian Moldovan - Problemele spiritual-morale ale „planificarii familiei” - Planning familial Imprimare
Avort - Ce spune Biserica Ortodoxa
Scris de Administrator   
Duminică, 16 Noiembrie 2008
Vizualizări: 7735

O prima problema, foarte importanta, este aceea de a pune discutia in cadrul ei propriu, care din punct de vedere ortodox nu este ce metoda de planificare e acceptabila moral ci care este motivatia si scopul oricarei planificari si deci in ce masura orice fel de planificare este acceptabila! 

I. Aspecte principiale

Asa cum se poate deduce din textele patristice selectate nu orice fel de atitudine a sotilor cu privire la propria sexualitate si capacitate procreativa este compatibila cu statutul de urmatori ai lui Hristos. Se pune intrebarea daca „ferirea” de procreatie este compatibila si intrebarea este cat se poate de legitima de vreme ce orice „metoda naturala” are totusi acest numitor comun cu avortul si contraceptia non-abortiva (condom etc.), chiar daca nu are neaparat aceeasi gravitate. 

Dar de ce ar fi „ferirea” ceva impropriu credintei noastre? Pentru ca asa cum sustine in unanimitate Traditia noastra: 
1) Capacitatea de a procrea este un dar primit de la Dumnezeu - „de la Care isi trage numele toata paternitatea in cer si pe pamant” (Efes. 3,15) – prin care parintii devin colaboratori intimi ai Lui: „Şi precum Dumnezeu e inceputul si obarsia tuturor, ca Facator si Creator, asa si fiecare dintre cei ridicati la stiinta de nascatori este ca o radacina a nasterii copilului ca nascut din sine si ca un izvor al trecerii lui in existenta. Asadar, slujba tatalui si a mamei spre aducerea la existenta a tuturor celor de pe pamant este un chip al Creatorului tuturor.” (Sf. Chiril al Alexandriei, Închinarea si slujirea in duh si adevar)
2) Procreatia, care pentru un necredincios poate fi rezultatul unui hazard biochimic, pentru un credincios este expresia voii lui Dumnezeu si presupune o interventie directa a Lui, intrucat ceea ce vine pe lume nu e o gaza sau o pisica (si acestora Dumnezeu le poarta de grija), ci un chip al Sau, destinat vesnicei Sale iubiri. Nu doar in cazul lui Adam si al Evei a fost vorba de o lucrare divina specifica ci si in cazul nostru al tuturor: “Iar daca ar fi sa-i recunoastem celui dintai zidit un privilegiu, ca fiind invrednicit de mana lui Dumnezeu, acesta e unul numai de cinste iar nu de fire. Caci s-a facut din pamant ca si toti [ceilalti], iar mana care l-a plamadit candva pe Adam aceeasi [e cea care] si acum si intotdeauna plamadeste si ii constituie pe cei care vin dupa el.” (Sf. Atanasie cel Mare, Despre Sinodul de la Niceea) “Mainile Tale m-au facut si m-au zidit” (Ps. 118), marturisim cu ocazia Botezului.
3) Daca e asa, nici nasterea, nici nenasterea nu sunt pur si simplu dupa „planificarea” cuiva, ci dupa planul din veci al lui Dumnezeu cu privire la cei pe care binevoieste sa-i aduca de la nefiinta la fiinta. Fara implinirea acestui plan, la care ii cheama colaboratori pe parinti, nici implinirea Bisericii si a Împaratiei cerurilor nu este posibila: “Întrucat Biserica este trup al lui Hristos [...], pana cand n-au venit la existenta sau au bineplacut toti, nici trupul lui Hristos nu este intreg, nici lumea de sus nu se umple – iar aceasta este Biserica lui Dumnezeu – caci multi sunt astazi in lume necredinciosi, [...] multi care trebuie inca sa se nasca si bine sa placa lui Dumnezeu pana la trambita cea de pe urma. Caci trebuie sa se nasca si sa fie adusi la existenta toti cei prestiuti si sa se umple lumea cea mai presus de lume a Bisericii celor intai nascuti...” (Sf. Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice si etice)
4) Prin urmare, daca „Facatorul cerului si al pamantului, al tuturor celor vazute si nevazute” (Crezul) este atat de intim implicat in procreatie, iar aceasta este nu mai putin decat o etapa a realizarii vietii vesnice, atunci „ferirea” apare pur si simplu ca o dezicere de prezenta si lucrarea lui Dumnezeu in lume, in general si in viata conjugala, in particular. În calitate de crestini, noi ne rugam Tatalui, asa cum ne-a invatat Fiul, „faca-se voia Ta, precum in cer, asa si pe pamant”. Cum putem in acelasi timp sa dorim sa nu se faca voia Lui? Şi cum putem sti care este voia Lui daca evitam s-o aflam? 
Problema spirituala a „planificarii” este evitarea copilului, considerat din diverse motive inoportun. Ce se intampla atunci cand copilul este in acelasi timp oportun din punctul de vedere al lui Dumnezeu si inoportun din punctul de vedere al parintilor? Este expresia „sarcina nedorita” sau „copil nedorit” admisibila dpv crestin, mai ales daca auzim cuvintele Mantuitorului „de voieste cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie”?!

II. Aspecte practice

O alta intrebare legitima este ce se intampla cand „metoda” esueaza? Urmeaza „contraceptia de urgenta”, avortul sau resemnarea? Chiar si in acest ultim caz, „metoda naturala” nu inlatura de la sine problema „copilului nedorit”. A nu omori nu e specific crestinismului; aceasta tine de morala naturala, a tuturor oamenilor. Mantuitorul ne invata in plus nici sa nu ne maniem, nici sa nu poftim, adica pune chestiunea moralitatii faptelor noastre la insesi radacinile lor, la intentii. Şi aceasta pentru ca nimic nu savarseste omul fara sa nu fie mai intai in sufletul sau, in aspiratiile si mintea sa. Mai mult, inainte de-a ajunge noi in Împaratia Cerurilor, trebuie sa vina ea in sufletele noastre. Pana acestea nu sunt si ele increstinate cu adevarat, nu ne putem lauda ca suntem crestini. „Aveti in voi mintea lui Hristos” ne indeamna Sf. Ap. Pavel. Sa gandim si sa dorim noi ca Dumnezeu? Altfel spus: cine poate dori toti copiii pe care i-ar randui Dumnezeu? Dar aceasta nu mai e o problema de principiu ci de realitate: realitatea putinatatii credintei noastre.
Or, toate aceste atitudini privind viata intima si procreatia tin de credinta la fel de mult (sau de putin) ca si alte aspecte ale vietii crestine, deci sunt realizabile printr-o anumita educatie. A-i educa pe oameni in specificul credintei ortodoxe nu e ceva mai ilogic decat a-i educa pentru metodele naturale sau pentru contraceptie s.a.m.d., desi e mai greu. Dar cine a spus ca ceea ce e mai de pret se obtine mai usor?
A gandi si a trai in Hristos si ca El este realizabil daca Hristos Însusi traieste in si cu noi, si anume zilnic. De pilda, in timpul zilelor de post, orice crestin este chemat sa fie monah – acel „ca si cum nu ar avea” din 1Cor. 7,29 - tinand castitatea si saracia (devreme ce nu postim numai ca regim alimentar, dar si ca surplusul sa-l putem darui saracilor). În acest sens, vechea traditie morala crestina stia de un ritm calendaristic al nuptialitatii si procreatiei dupa ciclurile anuale de reproducere ale plantelor si animalelor, legate la randul lor sarbatorile agrare si pastorale. (cf. textul Sf. Nil Ascetul citat)
Din punct de vedere ortodox, nu atat marimea familiei ar trebui planificata sau controlata cat pornirile naturale sexuale. Nu e tocmai acest lucru specific naturii umane, rationale, si anume stapanirea de sine? De altfel, ca sa aiba o eficienta semnificativa, „metodele naturale” pretind ele insele o auto-disciplina in doi foarte riguroasa, adica abtinere (apreciata de OMS pana la aproape jumatate din perioada ciclului) si o monitorizare continua a simptomelor fiziologice. Desigur ca aceasta ii face pe soti mai responsabili de viata lor decat contraceptia, ce ramane cu unele exceptii, treaba femeii, dar nu rezolva chestiunea responsabilitatii pentru viata vesnica, care constituie specificul libertatii crestine. 

Dar nu se justifica uneori „ferirea” prin situatia materiala sau sanatatea unuia (ambilor) soti? Personal, cred ca dupa atatia ani de ateism teoretic (in invatamant si in cultura) si practic („descurcareala” cu orice pret, pentru a supravietui), ceea ce ne lipseste probabil cel mai mult e nu atat o economie prospera (e o evidenta ca mentalitatea abortiva si contraceptiva e dominanta tocmai in tarile dezvoltate – care nu si-au obtinut bunastarea prin politici anti-nataliste, ci mai ales prin munca emigrantilor!), ci o educatie ortodoxa credibila in vederea solidaritatii in iubire. Ce inseamna aceasta? „Purtati-va sarcinile unii altora si asa veti implini legea lui Hristos” (Gal. 6,2) Din nefericire, impactul „metodelor naturale” in privinta desolidarizarii dintre familie si comunitatea in care traieste nu e mult deosebit de cel al celorlalte metode. Atata timp cat va fi prezentata, alaturi de contraceptia artificiala, ca „o solutie usoara la problema sarcinii nedorite”, aproape orice nastere va deveni dintr-un act uman firesc si dorit o chestiune de eroism moral. Daca cineva si-l asuma, iar apoi solicita ajutorul comunitatii pentru cresterea copilului, va primi replica pe care o putem auzi deseori: „Creste-ti-l, daca l-ai facut! De ce nu te-ai ferit, de ce n-ai luat pilula, sau de ce nu l-ai avortat?” În afara unei intregi comunitati, si nu doar a unei familii, care s-o sustina atat moral cat si material, nasterea unui singur copil poate fi transformata de mentalitatea „feririi” intr-o sarcina aproape imposibil de purtat. 

Dar, nu sunt totusi metodele naturale macar „raul cel mai mic”? Nu sunt macar o solutie acceptabila intr-o situatie sociala data? Nu e tocmai sigur ca sunt. În primul rand, a miza pe rau, oricat de mic ar parea, nu e fara urmari spirituale, uneori grave. În cele ale constiintei nimeni nu poate trisa linistit. Una e sa crezi ca ceea ce urmaresti e bine, chiar daca nu reusesti sa-l atingi imediat sau deplin, si alta sa mizezi pe „raul cel mai mic”, care poate fi sau deveni pe termen lung cat se poate de mare. Desigur, de cate ori nu apelam la asa ceva, dar intotdeauna ne spunem ca e pentru ultima data, asadar nu se poate stabili un principiu din aceasta. 
Desigur, un duhovnic poate ingadui si ierta „raul mai mic”, cand exista pocainta, dar numai ca o pedagogie ce porneste de la nivelul actual al credinciosului sau catre o crestere treptata in credinta si virtute. Aceasta presupune o relatie personala temeinica si stabila intre duhovnic si credincios, fara de care ingaduinta raului, cat de mic, nu mai e decat complicitate iresponsabila. Cu alte cuvinte, daca educatia privind „metodele naturale” ar face parte dintr-o strategie pedagogica si tranzitorie, spre o atitudine ortodoxa mai matura, atunci ar avea o anumita justificare, insa ele sunt cel mai adesea prezentate ca solutie efectiva si, ca atare, definitiva. 


III. Contraargument

Cineva ar putea sustine, dupa modelul romano-catolic, ca, intrucat exista o perioada lunara a femeii natural infertila, Dumnezeu insusi a randuit posibilitatea manifestarii relatiilor conjugale fara scop procreativ. Aceasta remarca pretinde insa o interpretare mai atenta.
Trebuie sa observam, in primul rand, ca nu doar in perioada lunara exista un timp spatii infertil, dar exista si o infertilitate naturala datorata varstei, pana la pubertate si la menopauza. Or, in primul caz Biserica nu accepta defel casatoria (spre deosebire de unele culturi care practica o casatorie timpurie), iar in cel de al doilea o descurajeaza. 
De asemenea, exista perioada natural infertila din timpul sarcinii, insa traditia Patristica considera relatiile sexuale in aceasta perioada reprosabile.
Mai mult, cu intreaga antichitate, Sf. Parinti credeau ca in timpul scurgerii menstruale femeia este natural infertila si tocmai de aceea, urmand Sf. Scriptura (Levitic 18), considera relatiile sexuale desfasurate acum intinate. 
Asadar, descoperirea infertilitatii naturale a femeii nu este o noutate absoluta. În masura in care Biserica a fost constienta de aceasta nu numai ca nu a salutat folosirea ei pentru relatii conjugale fara „pericolul” de a procrea, dar chiar le-a interzis sau macar a le-a descurajat, din motive spirituale clare: lupta cu patimile trupesti si indreptarea iubirii conjugale spre sensul ei duhovnicesc. 


Sursa: http://provita.org.ro/index.php?dir=2.Documentatie/&file=4.Cursuri.rar