"Nu-mi puteti ucide copilul!"

Scris de Administrator

Miercuri, 13 August 2008

Vizualizări: 6975

Nu destui ani in urma am parcurs cartea lui Hans Killian "In spatele nostru sta Dumnezeu" (Editura "Kadmos", Atena, 1960). Ultimul capitol, intitulat "Mostenire", m-a cutremurat. Acum cateva zile am relatat intamplarea descrisa in carte intr-o noua discutie despre avorturi (spun noua discutie, deoarece a existat o continuare a ei prezentata de "Presa ortodoxa"; vezi nr. 692/4.4.1986). Nu gasesc cuvinte sa descriu impresiile ce le-a pricinuit. Deoarece o mare parte a cititorilor "Presei ortodoxe" n-au bagat-o in seama, consider oportun sa o repet:

Pe scriitorul cartii, renumitul medic chirurg, l-a vizitat o tanara doamna ca sa-i solicite ajutorul medical. Era sotie de medic, avea doi copii, de cinci si trei ani, si era insarcinata in luna a patra. Sotul ei fusese mobilizat si se afla pe Frontul de Rasarit. Doamna avea dureri la sanul stang si sub bratul stang depistase o mica umflatura tare. Medicul, dupa ce a ascultat-o, a inceput s-o examineze. Dar este mai bine sa lasam cartea sa continue:

"...Am palpat si am simtit un ganglion foarte tare, dar degenerat; de altfel putea simti oricine un intreg lant de astfel de ganglioni. Fara sa arat nici o expresie de surpriza, am palpat intreg sanul stang, ce era inconjurat de o retea venoasa subtire de culoare neagra... M-a cuprins teama. Dupa ce am examinat, ca sa compar si sa controlez, precum fac totdeauna - si sanul ei cel drept, am depistat ingrozit ca si la acesta se puteau simti umflaturi tari. La un anume loc pielea se vedea primejdios de trasa. Si sub bratul drept se puteau simti, sub piele/ ganglioni mici si tari, si doua umflaturi mai mari langa vasele de sange ce duc la mana. Era ingrozitor! Un cancer in crestere rapida la amandoi sanii...

In timp ce bolnava se imbraca, cugetam in sinea mea, cum oare as putea sa-i spun crudul adevar in modul cel mai potrivit...

Dupa ce bolnava s-a imbracat si s-a asezat pe scaun, i-am spus imediat:

-Doamna, faptul ca lucrurile sunt foarte serioase il cunoasteti si dumneavoastra. Ca ne aflam in fata unor hotarari dificile, nu pot si nici nu trebuie sa va ascund.

Nu s-a pierdut, nici n-a inceput sa planga:

-Trebuie sa vorbesc imediat cu sotul dumneavoastra. Trebuie sa-l chemam imediat de pe front. De aceasta data insa ochii ei au lacrimat.

- Nu stiu unde este barbatul meu. De cateva luni nu avem nici o veste de la el.

Faptul acesta a ingreunat si mai mult situatia, pentru ca acum saraca femeie trebuia sa ia singura hotararea, o hotarare ce va insemna moartea sau viata copilului ce-l purta sub inima sa. Trebuia sa-i explic ca este nevoie sa ia o hotarare si de aceea am continuat pe un ton aspru:

-Sunteti grav bolnava, doamna, si va aflati fara indo iala in mare pericol. Schimbarile aparute la pieptul dum neavoastra depind in mod sigur de sarcina. Ganglionii dumneavoastra se afla in neregularitate si au degenerat prin influenta unor hormoni produsi din cauza sarcinii. Trebuie sa intelegeti va rog, ca din pricina aceasta tre buie sa va propun intreruperea sarcinii. Asa cum se prezinta situatia dumneavoastra, nu va pot lasa copilul. Trebuie sa incercam sa depistam cauzele acestor umflaturi de la sani si, pe cat ne sta in putinta, sa oprim cresterea lor. Dar asta nu se poate face atunci cand in corpul dumneavoastra circula cantitati mari de hormoni datorita starii de graviditate, care, desigur, sunt folositori pentru copil, insa pentru dumneavoastra constituie un pericol aproape mortal. De aceea trebuie sa se intrerupa sarcina. Dupa parerea mea, nu avem alta alternativa?

M-a privit inspaimantata si, dupa ce si-a miscat capul in semn de dezaprobare, mi-a explicat cu o voce calma:

-Nu! niciodata! Copilul nu-mi apaitine numai mie, ci si barbatului meu niciodata nu-mi voi da consintamantul ca sa-mi fie luat. Imi este cu desavarsire indiferent ceea ce s-ar putea intampla cu mine. Este o mostenire pentru barbatul meu; de la lucrul acesta nu pot da inapoi. Stiu ca viata mea se primejduieste. Si, ca s-o spunem deschis: Stiu ca sunt pierduta. Asta o simt si numai pentru asta va rog: tineti-ma in viata pana ce va veni copilul. Va implor pentru asta.

Am tacut mult timp, biruit de cuvintele ei.

Dupa aceea am mai incercat o data s-o fac sa-si schimbe parerea. Accentuandu-mi cuvintele, i-am spus:

-Nu trebuie sa vorbiti asa. Va aflati in mare pericol asta este sigur, dar inca nu sunteti pierduta. Nimeni nu ar putea argumenta un astfel de lucru. Avem chiar o posibilitate. Poate as putea s-o formulez astfel: Ar fi cu putinta sa va salvam, daca am micsora lucrarea hormonilor sarcinii printr-o intrerupere urgenta a ei, sau prin oprirea lor, dupa care sa operam. Insa este sigur ca mergeti spre catastrofa daca nu se face lucrul acesta, chiar daca v-as scoate din radacina amandoi sanii...

Cand am terminat m-a privit direct in fata si mi-a raspuns aproape cu dusmanie:

-Lucrul acesta nu-l vreau. Nu-mi puteti lua copilul. NU MI-L PUTETI OMORI!

Niciodata, in numerosii mei ani de chirurgie, n-am intalnit ceva asemanator. Miscat, am luat-o de mana.

-Bine, ati biruit! Se va implini dorinta dvs. Va rog sa va aranjati toate acasa, pe cat de repede puteti, si imediat dupa aceea veniti la clinica. Nu putem pierde timp.

Doua zile mai tarziu se afla in clinica noastra intr-un salon linistit. La prima mea vizita am aflat-o linistita, manifestand o pasivitate aproape vesela. Din pacate era de datoria mea sa-i fac noi comunicari triste. I-am spus ca nu imi puteam asuma riscul sa ii scot amandoi sanii deodata. A doua zi, la ora 7, trebuia sa operam o parte si daca mergea bine, dupa 2-5 saptamani trebuia sa operam, cat se poate de adanc, si cealalta parte...

Organismul tinerei femei era, pentru moment, inca in stare buna. Umflaturile, ce se mareau asa de repede, cu toate ca pricinuisera o vlaguire, nu influentasera inca in mod dramatic starea ei generala.

Am discutat amanuntit despre operatie cu seful meu si mi-am ales ajutorii cei mai buni... Toate aceste masuri, spre a ajuta cat mai mult la protejarea mamei si a embrionului... Cand am intrat sterilizat in sala de operatie, toate erau gata. Locul care trebuia operat era descoperit. L-am examinat inca o data, mi-am luat manusile de cauciuc, le-am tras pe maini si am inceput. Am taiat direct, cu atentie, dejurimprejur intreg sanul stang, impreuna cu pielea ce ne trebuia mai tarziu. Am prins imediat cu pensete ve nele, din care curgea sange. Am mers mai adanc, am la sat neatinsa intreaga glanda a sanului lipita de muschii cei mari ai pieptului si le-am desprins pe toate impreuna de pe peretele toracic...

Dupa aceea a inceput partea a doua: Curatirea totala a ganglionilor de la subsuori si incheieturi. A fost o mun ca obositoare, deoarece intreaga zona se umpluse cu mici umflaturi canceroase. Toate tesuturile atacate s-au separat si mi-am intregit treaba mea ajungand pana la buzele muschilor ce inchid inspre inapoi adancitura subsuorii. Aici exista totdeauna ganglioni periculosi si acestia trebuiau negresit indepartati...

Toata ziua dintai am tinut-o sub observatie continua pe tanara femeie. Eu insumi mergeam foarte des la patul ei ca sa ma conving ca nu i s-a intamplat nimic copilului. Din fericire, primele patru zile au trecut si copilul era in stare buna. Astfel, pentru moment, acest pericol fusese limitat...

In salon simteam ca plutea o intrebare nepusa. Si intr-adevar, intr-o zi, zambind nevinovat femeia mi-a pus urmatoarea intrebare:

-Domnule profesor, cam cat voi mai trai oare?

Am inteles imediat. Voia sa afle daca i-a ramas inca destula vreme sa aduca copilul pe lume. N-am putut si n-am vrut s-o mangai intr-un mod ieftin. De aceea i-am spus numai atat:

-Nu ma mai intrebati despre asta, iubita doamna.

O data cu trecerea timpului am observat cu teama ca slabea continuu...

Subiectul discutiei noastre era aproape intotdeauna in jurul copilului ce il astepta si, cand incercam sa schimb vorba spre altele, ea il readucea din nou cu insistenta la acelasi punct, in jurul caruia, precum se vede, se invarteau mereu toate gandurile ei. Cu o vie emotie, observam continuu ca era atasata de ideea ca, pe acest copil ca marturie a dragostei ei, sa-l lase barbatului ei spre a-l afla atunci cand acela se va intoarce de pe front.

Nu puteam s-o las sa isi dea seama ca nu eram in stare sa iau parte la nadejdea ei. In taina, cautasem sa aflu unde se afla barbatul ei si, de la Cartierul General, am aflat confidential ca intreaga grupare in care se afla si el se pierduse pe Frontul din Rasarit.

Intr-o zi i-am spus ca in ziua urmatoare voiam sa-i fac a doua operatie. A dat numai din cap.

Aceasta a doua operatie a fost mult mai pretentioasa si mai periculoasa decat prima, deoarece starea generala i se inrautatise...

Am lucrat repede si cu atentie, pe cat am putut mai bine. Cu cea mai mare grija am oprit hemoragiile, ca sa protejez circulatia sangelui. Ne aflam in luna a sasea si, prin urmare, copilul n-ar fi putut trai daca s-ar fi pricinuit o nastere prematura. Dar, in ciuda marii noastre concentrari, de data aceasta a trebuit mult mai mult timp ca sa elimin sanul si sa curat subsuoara si ganglionii de la incheietura. Tesuturile devenisera un cocolos si mereu atingeam in adanc noi mase canceroase.

Am terminat, am cusut rana mare si am aranjat instalatia de drenare. Am terminat fara a se ivi complicatii, dar ma indoiam ca vom avea o vindecare completa, deoarece numarul de globule albe din sange era scazut, in pofidatuturor efortunlor noastre. Am ramas asadar cu prins de o mahnire profunda atunci cand au scos-o pe bolnava din sala de operatie. Faptul era infricosator si simtamantul ca, in cele din urma, toate vor fi zadarnice, ne ingreuia pe toti.

Pe mine ma chinuia inca o grija cu desavarsire dife rita, pe care o ascundeam cu precautie de femeie: ca faptura aceea mica ar putea muri in ea. De aceea, ime diat dupa operatie, am mers sus, in camera ei, si am ascultat inima copilului. Bataile erau slabe, dar totusi se simteau. Si au ramas asa si in urmatoarele zile. Intr-o dimineata m-a instiintat, radiind de bucurie: copilul se miscase in pantecele ei. Simtise clar loviturile pricinuite de micile lui picioruse...

Ne apropiam de luna a saptea. Incepuse ultima lupta cu timpul. I-am propus sa faca niste iradieri, ca sa neu tralizam niste celule maligne ce ramasesera. Deoarece am prevazut ca s-ar putea teme sa nu vatame copilul am incredintat-o, fara ca ea sa ma intrebe, ca am putea izola copilul de influenta razelor. Dar nu a fost de acord si mi-a spus:

-Pentru care motiv sa le facem? Stiu unde ma aflu.

Din zi in zi se vedea mai obosita... Rana nu se inchidea. Locul care ramasese deschis nu se vindeca. Puterile renascute ale organismului ei ajunsesera la sfarsit...

A trecut si luna a saptea. Astfel ca intr-o zi am mers la ea si i-am spus:

-Daca copilul vine acum, va putea ramane in viata!

Niciodata nu voi uita manifestarile care au urmat acestei vesti. Lacrimi de bucurie au stralucit in ochii ei si fata-i palida si slabita se vedea a se lumina dinlauntru cu o stralucire de fericire. Pentru putine zile s-a imbunatatit si starea ei. A prins putina culoare, dar dupa aceea, extenuarea trupeasca a progresat in mod nemilos.

In luna a opta i-am propus sa i se provoace o nastere prematura. Ar fi mers la clinica ginecologica si ar fi adus copilul pe lume. Insa a refuzat. Voia sa mearga acasa. Astfel a venit ziua cand a parasit clinica noastra. Sora ei s-a prezentat ca sa o ia...

Le-am insotit pe amandoua pana la masina. Pentru o clipa am mai ramas singur cu bolnava mea si am simtit ca se lupta cu ea insasi dar la sfarsit i-a scapat de pe buze intrebarea de care ma temeam:

-Cat mai am inca de trait?

Am evitat sa raspund, miscand tacut din cap. Nu voiam ca in ultima clipa sa-i spun minciuni.

-Instiinteaza-ma cand se va naste copilul, am rugat-o.

Iar ea mi-a fagaduit.

Am asteptat sa-mi trimita vre-o carte postala, dar am ramas uimit cand, intr-o zi, am primit o scrisoare scrisa de ea insasi:

"Iubite domnule profesor, - imi scria - deoarece ati luat parte cu atata caldura la lupta mea, veti fi si singurul care veti afla de la mine insumi vestea cea mare. Sunt foarte slabita si trebuie sa-mi economisesc puterile ce mi-au ramas. Deci: Acum zece zile a venit copilul pe lume. Un baietel. Un copilas mititel...

Inima imi este atat de plina de recunostinta, incat imi este cu neputinta sa exprim prin cuvinte simtamintele mele. Recunostinta fata de Dumnezeu si recunostinta fata de dvs., iubite domnule profesor.

Ultimele saptamani au fost destul de grele si uneori ma gandeam ca nu voi putea rezista pana in sfarsit. Ma rugam intr-un mod cu desavarsire copilaresc care, poate, pe un teolog l-ar fi putut face sa rada dispretuitor: "Daca Tu esti acolo sus, si daca Tu esti Dragoste, atunci daruieste-mi acest copil! Asa ii spuneam si El, in nemarginita Sa milostivire, a auzit rugaciunea mea, care era ca o silire.

Faptul acesta pentru mine inseamna nespus de mult. Este cea mai mare mangaiere a mea pe ultima parte a drumului care se mai afla inaintea mea. Moartea vine... Sfarsitul se apropie... Nu vreau sa par mai buna decat sunt: si eu simt adeseori frica de moarte. Acea frica adan ca pe care faptura o simte inainte de a pleca din aceasta viata, si aceasta o patimesc mai ales in timpul noptilor, cand stau singura cu ochii deschisi in intuneric. Dar atunci ma mangai cu gandul la copil care pentru mine consti tuie dovada vie a dragostei lui Dumnezeu...

Ieri am fost nevoita sa-mi intrerup aici scrisoarea mea. A venit sora mea si m-a certat de-a binelea. Voia sa ma faca sa inteleg ca de dragul copilului am datoria sa raman in viata. Acum, afara de faptul ca nu sta deloc in propriile mele puteri sa-mi prelungesc viata, consider ca o usurare acest punct de vedere: ca la urma urmelor, chiar si cei mai iubitori dintre parinti nu pot face decat putine lucruri pentru copiii lor. Soarta lor, precum si a noastra, se afla in mainile lui Dumnezeu. In aceste puternice maini parintesti incredintez acum cu desavarsire pe toti cei pe care ii las in urma mea...

M-am trudit sa fiu o mama buna pentru copiii mei, care au fost pentru mine darul cel mai de pret. Vreme de zece ani intregi am fost legata de barbatul meu cu o dragoste care n-a cunoscut niciodata nici cea mai mica umbra. Ca sa le lasi pe toate acestea nu este usor. As vrea insa, ca si alta data, sa va asigur -deoarece m-ati sprijinit in cele mai grele ceasuri ale mele - ca merg inainte cu siguranta ca le voi regasi acolo pe toate invaluite in stralucire si eliberate de nimicnicia pamanteasca. Adio pentru totdeauna!

P.S. Cand vreodata se va intoarce barbatul meu, dati-i va rog, scrisoarea aceasta".

Dupa 14 zile am primit o hartie care imi vestea moartea ei. Scrisoarea n-am putut-o da, deoarece barbatul ei nu s-a mai intors niciodata de pe Frontul de Rasarit".

PRESA ORTODOXA, 18.04.1986 (GRECIA).

Sursa: http://www.sfaturi-ortodoxe.ro/avortul/avort-nastere-copil-4-luni.php